Atunci când îi “crește” personalitatea bebelușului

Copilul meu a împlinit ieri 4 luni! Deși poate pentru majoritatea dintre voi pare un copil încă mic, ei bine, pentru mine pare deja un băiat mare. Atât de mare încât atunci când îl pitesc la pieptul meu picioarele lui coboară mult pe lungimea picioarelor mele, când îl țin în brațe obosesc de 4 ori mai repede decât la început, când îl schimb observ de fiecare dată că abia mai încape pe masa de înfășat.

În urmă cu doua zile am renunțat și la landou. Efectiv nu mai încăpea în el, cu tot cu hainele groase de iarnă și devenise un chin pentru noi dar mai ales pentru el transportul lui în landou în mașină, pentru că el ajungea tot în laterala acestuia, presându-l, datorită înclinării banchetei din spate. Și doar ca o lămurire suplimentară, noi până acum nu am folosit scoica în mașină, din lipsă de spațiu de a transporta și una și alta, iar copilul stătea în landou în spate, asigurat cu centură, iar eu sezând lângă el.

Însă cea mai importantă schimbare care a venit o dată cu vârsta este legată de formarea personalității lui. Aproape că uitasem faptul că da, bebelușul acela mic care dorește doar lapte și nani va crește și el mare și va avea o personalitate proprie în care nu noi suntem Șefii , ci el este Conducătorul suprem.

Bineînțeles că ne-a dat semnale că acest lucru se apropie atunci când a început să aibă preferințe la jucării, la oamenii din jurul lui sau când a început să râdă sau să stea treaz când noi credeam că trebuie să doarmă. Zguduitura puternică a intervenit când a refuzat să mănânce. El, care până atunci mânca oricât avea în biberon, acum refuza mâncarea! Răspunsul a fost unul medical în primă instanță ( voi detalia într-un articol ulterior) dar apoi a devenit efectiv o preferință. Pe care acum am învățat să o acceptăm.

Iar acum, hmm, bebelușul nostru este un adevărat bebeloi. Adică nu ne lasă, așa, cum hotărâm noi că e mai bine pentru el, ci cum „crede” el că e mai bine pentru el. Ieri de exemplu, am ajuns destul de târziu acasă, părea foarte obosit și am zis să sărim o seară peste băiță. Așa că i-am făcut direct biberonul cu lapte și am încercat să i-l dau. Aiurea! El avea deja alt plan și atunci a hotărât că ar vrea totuși să se simtă fresh și în seara asta și a început să se joace cu tetina și să nu bea nicio picătură de lapte! Nici măcar una! După vreo 10-15 minute de joc cu tetine și nervi de mamă, tati a venit cu soluția : hai să îi facem baie! Și i-am făcut. Să vă zic că după baie a mâncat tot până la ultimul strop? Da...și-a cerut dreptul lui de a se spăla într-un mod în care numai un bebeluș maare îl poate face, nu-i așa?

Am copil cu personalitate, ce să mai!

Cine e judecătorul?

Astăzi am văzut un film foarte bun. Se numește '' The judge''și rulează în cinema. A fost unul din acele filme care te pot emoționa până la o lacrimă, mai ales dacă ai un pui care doarme liniștit în camera lui. Ca și descriere pe scurt, este vorba de un avocat de succes care ajunge în situația de a-și apăra tatăl care este judecător într-un caz de crimă,asta după ce mulți ani nu și-au vorbit și aveau o relație grav deteriorată.
Desigur, m-a ''afectat'' din punct de vedere emoțional din prisma faptului că și noi avem un fiu și m-am închipuit pentru o clipă având o relație atât de precară cu el peste ani și ani, după ce l-am avut alături și i-am dat toată dragostea din lume. Însă mi-am revenit rapid și m-am asigurat în mintea mea că eu voi face orice ca acest lucru să nu se întâmple atunci când el va crește, indiferent de ce evenimente ar apărea în viețile noastre.
Însă lacrima nu s-a prelins pe obraz din cauza acestei legături unice mamă-fiu. Nu. Ea a apărut ca urmare a amintirii dulci amare a tatălui meu. Și a absenței acestuia din și în viața mea. O absență necondiționată de ''a vrea" sau "a putea",ci de o cale a lumii, a vieții, poate a destinului.
Și am murit încă o dată...în amintirea acelei ultimei strângeri de mână, când el mă  ducea pe mine mică la o petrecere, când o ultimă privire din ochii verzi ai lui în ochii verzi ai mei a existat și când un ultim sărut pe obraz mi l-a dat.

I really miss you,  daddy!

La 3 luni de viață a lui bebe, am încheiat cu co-sleeping-ul

Ieri a fost prima noapte după o perioadă de aproximativ o lună jumate când am culcat băiatul în patul lui,  încheiand perioada de co-sleeping.

Când l-am adus din maternitate am mers pe varianta în care micuțul dormea în patul lui și eu sau El făceam cu rândul în celălalt pat din camera lui. Asta a fost până El a început munca și eu am rămas cu bebe în cameră de luni până vineri urmând ca în weekend să mă odihnesc eu în dormitorul nupțial. Nu a fost o perioadă prea minunată pentru că eu încă aveam side effect-urile nașterii, adică dureri, imposibilitatea de a dormi pe o parte, pe burtă,  transpirație urmată de friguri la fiecare ridicare din pat. Și unde mai pui că în plus de toate acestea Victor cerea papa la fiecare 3 ore plus că avea unele nopți în care nu prea dormea nici ălea 3 ore legate.

Într-una din acele nopți am avut un vis ciudat,  un coșmar. Eu nu prea am coșmaruri tocmai de aceea m-am trezit destul de speriată, am luat copilul în brațe și am plecat la tata în pat. El ne-a primit cu drag,  cu atât de mult drag că de atunci nu ne-a mai lăsat să plecăm de acolo...

Așa se face că am început să împărțim toți 3 același pat. La început am zis că va fi doar ceva super provizoriu și că în câteva zile vom reveni la vechea formulă. Însă să vezi și să nu crezi,  bebelușul a avut prima noapte cu somn până la 6 dimineața!  Apoi încă una și încă una și uite așa Victor al nostru nu a mai cerut lapte noaptea.

Iar când am început să mă gândesc la ruptul pisicii și separarea din pat ceva mă tot trăgea înapoi și anume : 1. Frica de reluarea somnului întrerupt a lui bebe deci implicit și al meu,  2. Tati, care nu se mai putea desparți de noi.

De o săptămână încoace însă, bebe se trezește pe la 4- 5 dimineața și mârâie. Nu vrea de mâncare însă trebuie să îi tot bagi suzeta în gură,  să îl liniștești, tocmai de aceea somnul Lui a devenit o amintire! Și totuși, El merge la serviciu. Așa că în sfârșit a acceptat să îl punem înapoi pe bebe la somn în patul lui.

Ieri am pregătit cu drag și grijă patul lui mic. Am schimbat lenjeria, am aerisit bine camera, am agățat de grilaj jucăria preferată a lui Victor. A venit seara... Bebe a făcut baie, a mâncat, l-am pus în patul lui. 2-3 ore mai târziu a venit rândul meu să merg la somn. De data asta fără el în pat...  Pe cât de ușor trebuia să fie, pe atât de greu a fost de fapt. Am adormit cu dor de mirosul lui, de mânuța lui mică în pumnul meu mare, de chipul lui drag la miez de noapte. Am adormit cu un nod în gât și o lacrimă în ochi... Totuși, noaptea a trecut și la 6 a.m. i-am văzut din nou ochii jucăuși.

Uite așa am încheiat noi capitolul de co-sleeping. Cu un ochi râzând și cu unul plângând... Sunt curioasă cât ne-o ține de data asta...

Iubitului meu mic

Ai apărut în viața noastră ca un miracol. Ca un miracol diferit de al altora, deși sunt sigură că toate celelalte sunt la fel de miracole și de neasemuite.  Însă tu, dragostea mea mică, ai venit ca o alinare,  o speranță în viața noastră întristată. În cea mai grea zi, în ziua când tatăl tău era operat, tu ai apărut acolo, pe un băț de plastic, sub forma a două liniuțe roz. Ai vindecat durerea din sufletele noastre și ne-ai arătat că avem pentru ce trăi, pentru ce lupta. Te-am simțit în burta mea ca pe cel mai prețios diamant, care creștea, făcându-și loc printre mușchi, printre coaste. Străluceai atât de tare în interior încât asta se vedea și în exterior, pe fața mea. 

Cu 12 zile înainte de termen ai hotărât că vrei să ne cunoști. Din nou ai continuat sa ne uimești prin puterea ta de a înfăptui minuni și ai ales ziua de 18 septembrie sa vii pe lume, parcă știind că vei purta numele bunicului tău plecat de lângă noi, născut pe 19 septembrie. 

Iar acum, te privesc cu atâta pasiune și iubire și împlinire încât fiecare clipă pare un miracol. Fața ta mică, ochii tai albaștri, somnul tău dulce și mirosul tău de primăvară sunt minunile vieții mele. Ale vieții noastre împreună. Te iubesc până la cer și înapoi,  miracol zămislit din celule ale noastre! 

Frica de șunculițe veșnice

Off Doamne, cum o fi să te trezești la 00:30 după un nani bun generat de un film iar în pregătirea pentru nani ăla lung de noapte desfaci fără milă și fără deranjamente o Milka cu alune maaari și bune și mănânci așa, fără jenă, fără gânduri, fără sentiment de vinovăție? Trebuie să fie...foarte bine și fără frică de calorii. Da, acesta era al meu drag El, care la kilogramele lui de om fără o sarcină dusă la bun sfârșit își permite să nu aibă nicio problemă să mănânce ciocolată în miez de noapte.

Iar eu în schimb, stau și mă uit cu emoție și teamă la ciocolata Kinder Bueno care îmi stă alături pe canapea și încerc să îmi înfrânez dorința. Am scos-o cu gânduri bune din cămară iar acum o privesc de parcă mi-ar fi pus gând rău. E foarte greu să mai mănânci ceva delicios fără să ai frustrări că, uite, mănânc toate prostiile și de-asta kilogramele ăstea 3 ce au mai rămas se încăpătânează să stea frumos pe abdoment și pe picioare și mda, aș vrea să le dau jos și pe ălea 2 urâte de dinainte să rămân însărcinată! Și totuși ispita e mai puternică...te atrage, e o vrăjitorie la mijloc, e clar! Și iar dai iama în dulciuri. Iar când Moșu din Germania îți trimite un pachet maaaare cu bunătățuri care mai de care, ia de te abține.

Și mă gândesc...taaare bine o mai fi de acele fete care oricât ar mânca și nu ar alerga nu lasă să se lipească niciun kilogram de șunculiță pe ele ( mă rog, o lege nefirească și nedreaptă a naturii nu permite acest lucru). E clar, la ora asta sunt foarte invidioasă și nu cred că sentimentul se va duce o dată cu căderea somnului peste mintea mea....

Undo

Mă gândeam într-o zi cum toți suntem urmăriți, vrând-nevrând de trecut. Poate nu la modul în care ne afectează și acum viața de zi cu zi, rutina existenței noastre. Însă cu siguranță avem cu toții momente în care ne pașaportăm în trecut și am vrea să dăm un delete, câte un undo la unele evenimente petrecute acolo. Chit că au fost ele evenimente determinate de acțiunile noastre, de acțiiunile altora sau de forțe nevăzute, ne gândim că dacă am da un undo lucrurile s-ar repara și fantomele trecutului nu ne-ar mai urmări. Însă stau acum și mă întreb, eu oare aș da undo? Aș șterge momente din viața mea? Da, poate că aș face-o la momente cum ar fi dispariția de pe lume a tatălui meu sau alegerea facultății sau alte lucruri a căror importanță o realizez abia acum. Aș face-o, da, dar dacă riscul ar fi să se șteargă cu buretele tot ce am acum în viața mea? Atunci cu siguranță  răspunsul meu e NU, nu aș vrea să șterg nimic din trecutul meu dacă asta presupune ca viața mea din prezent să nu mai fie acest prezent.

Pentru nimic în lume nu aș vrea să nu îmi fi întâlnit minunatul copil, minunatul soț, minunatele momente care mă definesc. Ei sunt minunile mele și emană o forță incredibilă de putere și emoție. Mă regăsesc în ei în fiecare clipă și niciun moment din trecut nu mai contează când îi văd pe ei doi împreună.

Uneori soarta lucrează foarte interesant. Poate că așa a trebuit eu să trăiesc până acum ca să mă pot bucura de cele mai frumoase sentimente umane care pot exista...

Amintiri din copilaria LEGO

Astăzi am căzut în borcanul cu amintiri. E un borcan care de mult mă ademenise de când cu sărbătorile de iarnă și mormanele de jucării din Carrefour. Dar astăzi, când deasupra ecranului laptopului meu clipocesc câteva luminițe din perdeaua de lumini atârnată de tavan, am căzut cu totul în acest borcan.

Și așa mi-am amintit de LEGO. Lego system, cum se numea pe vremea în care eram un țânc de fetiță care învăța să se joace cu lumea. În vremurile imediat după revoluție nu se găsea la noi minunăția numită Lego system. Dar cum eram răsfățata familiei, unchii mei de peste țări, dar fără mări, mi-au adus primul meu Lego system.

Aveam 4 ani pe atunci și îmi amintesc cum stăteam ore în șir să construiesc machetuța, apoi să o demontez și să o construiesc din nou. Eram de-a dreptul fașcinată. Apoi la 5 ani am călătorit peste hotare cu ai mei și cunoscând pasiunea mea pentru Lego, mi-au mai cumpărat unul. Ulterior, unchii mi-au adus și al treilea set.

Trei seturi... Fașcinante, gustoase, nostalgice și..de negăsit! Pe vremea aia făceam cam tot ce fac și acum, adică trăiam clipa și cam atât. Deci m-am bucurat nespus de ele și bineînțeles că nu m-a dus pe mine gândul că vreo două decenii mai târziu o să vreau să mă joc din nou cu ele. Așa că nu am băgat de seamă că piesele mele mici de Lego au trecut prin diverse mâini din generații mai tinere devenind tot mai mici și mai mici și ascunse într-o lume Lego invizibilă.

M-am trezit cu dorul de ele...Îmi amintesc fiecare piesă minusculă și foarte importantă din fiecare set. Iar memoria mea de elefant (doar de această dată) m-a ajutat să Google-esc potrivit și LE-AM GĂSIT! Virtual evident, cu nume și tot ce trebuie.

Așadar, vă prezint colecția mea (pierdută) de Lego System în ordine cronologică:

1. Lego System Paradisa Sidewalk cafe

Deși ar trebui conform numelui să fie un Starbucks mic, de fapt la această terasă minunată se servea înghețată delicioasă. Îmi plăcea la nebunie să o conduc pe bicicleta roșie pe cocheta domnișoară spre culmile bucuriei culinare și să o servesc cu o cupă de înghețată roz, de căpșuni.

Iar apoi să îi dau bineînțeles și o cană cu cafea, să nu uite de ce a venit.

Îmi amintesc perfect acele plăcuțe cu înghețată și toate accesoriile mici cât o unghie de copil. A fost primul meu set și evident că sunt atașată cel mai mult de el dintre toate.

Dar nici cu numărul doi nu mă plâng, acesta fiind...


2. Lego System Paradisa Playground

Minunatul parc de distracții la care orice copil ar fi visat. Adoram să plimb micuții oameni Lego de la tobogan, la balansoar și la cutiuța cu nisip. Evident că pentru anii 1995 în România, acea lădiță cu nisip eram cumva din seriile științifico-fantastice și nu mă ducea cu gândul decât la grămada cu nisip din curte. Însă în România de azi, înțeleg că copii vesticilor deja se jucau în groapa de nisip din parcurile cu tobogane.
Tânara mămică cu cărucior îmi plăcea maxim, însă nu prea îi vedeam rolul în poveste, așa că o plimbam mai degrabă pe la toneta cu înghețată.

3. Lego System Rocky Reef

Ei bine, vine și cel din urmă set, care sincer mi-a părut inițial mai potrivit pentru un băiat. Însă după ce l-am descoperit, m-am bucurat foarte tare de el. Bărcuța roșie, cufărul cu bani de aur, papagalul, harta și scheletul erau elementele mele de suflet.

Foarte mișto era și plăcuța aceea deplasabilă care dezvăluia un locșor numai bun de ascuns comoara.


Acestea au fost seturile mele minunate de Lego System. Care sunt date începând de azi în urmărire generală ( mamă, ia aminte!). Ofer ca și recompensă bucurie de copil! Și de copil de copil, peste câtiva ani, sunt sigură!

Iar tati, cred că știi ce cadou îmi doresc de Crăciun, nu?

P.S. Această poftă nebună mi-a venit după ce am văzut un anunț cum că la Muzeul Civilizației Urbane din Brașov va fi de azi până pe 7 decembrie expoziție de Lego, unde VREAU și unde sigur VOI MERGE! http://www.brasovultau.ro/articol/stiri/expozitie-a-fanilor-lego-la-muzeul-civilizatiei-urbane.html